Emoție și energie: Linkin Park la Ernst-Happel-Stadion

Nu credeam că voi mai trăi momentul în care să spun „mergem la un concert Linkin Park”.

După 2017, după șocul dispariției lui Chester Bennington și după anii de tăcere care au urmat, ideea că trupa ar putea reveni pe scenă părea aproape imposibilă. Și poate tocmai de aceea drumul spre Ernst-Happel-Stadion din Viena, pe 9 iunie 2026, a fost însoțit de un amestec ciudat de entuziasm și teamă.

Entuziasmul de a revedea o formație care a marcat adolescența și tinerețea unei generații întregi.

Teama că, odată ajunși acolo, am putea descoperi că magia s-a pierdut.

Nu pentru că ne îndoiam de valoarea muzicienilor. Nu pentru că nu aveam încredere în Mike Shinoda și în restul formației. Ci pentru că exista inevitabila întrebare pe care și-au pus-o, probabil, mii de oameni aflați pe stadion: cum va suna Linkin Park fără Chester Bennington?

Răspunsul a venit încă din primele secunde ale concertului.

Și a fost unul simplu.

Linkin Park trăiește.

Ploaie, pelerine și nerăbdarea unei seri speciale

Vremea vieneză nu a fost deloc prietenoasă. Ploaia a însoțit mare parte din după-amiază, motiv pentru care am ales să ajungem devreme la stadion. Aveam locuri în tribună, iar acoperișul ne oferea confortul necesar.

Dar ceea ce ne-a impresionat a fost entuziasmul celor de pe gazon. Cu pelerine, glume, bere și multă voie bună, oamenii socializau fără să pară că ploaia îi deranjează în vreun fel. Se simțea încă de la intrare că nu era doar un concert. Era o întâlnire a unei comunități care a așteptat ani întregi acest moment.

Zona de merchandise era, cum era de așteptat, foarte tentantă. Tricourile turneului erau superbe, la fel și un hanorac care ne-a făcut serios cu ochiul. Ne-a plăcut chiar și faptul că existau tote bags.

Totuși, cum ne așteaptă un lung șir de concerte și cum tentația este mare la fiecare oprire, ne-am impus puțină disciplină și ne-am limitat doar la tradiționalele pahare de colecție.

Phantogram – o alegere pe care publicul nu a înțeles-o pe deplin

Când americanii de la Phantogram au urcat pe scenă, stadionul era deja jumătate plin.

Duo-ul format în 2007 la Greenwich, New York, de Sarah Barthel și Josh Carter combină elemente de electronic rock, dream pop, trip-hop și synth-pop și promovează în prezent albumul Memory of a Day (2024).

Pentru noi, Phantogram aveau și o componentă sentimentală. Au concertat la Quantic în 2017, iar Vali i-a văzut și i-a fotografiat atunci.

Sunetul a fost excelent, iar energia celor doi artiști a fost evidentă. Problema era alta: păreau puși într-un context care nu le favoriza muzica.

Recunosc că, fiind foarte nerăbdătoare să văd noua formulă Linkin Park, nu am reușit să mă conectez cu adevărat la concertul lor. Și nici publicul din jurul nostru nu părea mai implicat. Atmosfera era ușor stânjenitoare. Cei de pe scenă meritau mai multă căldură, iar noi, la rândul nostru, parcă așteptam altceva.

Clipse – surpriza din guma cu surprize

După Phantogram a venit momentul care ne-a luat complet prin surprindere: Clipse.

Știți senzația aceea din copilărie când cumpărai o gumă cu surprize pentru o mașinuță și găseai înăuntru un fotbalist? Sau invers? Cam așa a fost.

Clipse este duo-ul hip-hop format de frații Pusha T și No Malice, activ încă din anii ’90 și considerat unul dintre numele importante ale rapului american. Stilul lor este construit pe hip-hop clasic și influențe East Coast. Apariția lor pe această parte a turneului From Zero reprezintă componenta rap care a fost întotdeauna prezentă în ADN-ul Linkin Park.

Nu pot spune că au sunat rău. Probabil că într-un alt context i-aș fi apreciat mai mult. Dar pentru mine a fost primul concert de acest gen și, sincer, minutele păreau că trec foarte greu.

Abia a doua zi, la rece, am înțeles de ce Linkin Park au ales exact aceste două nume.

Phantogram reprezenta latura electronică a muzicii lor.

Clipse reprezenta componenta hip-hop.

Practic, cele două formații reflectau două dintre ingredientele care au făcut Linkin Park atât de special.

From Zero World Tour – renașterea unei formații

Turneul From Zero World Tour a început pe 11 septembrie 2024 și se va încheia la finalul lunii iunie 2026, fiind primul mare turneu mondial al formației după o pauză de șapte ani. El promovează albumul From Zero, materialul care marchează începutul unei noi etape pentru trupă.

Mai mult decât un simplu turneu de promovare, acesta reprezintă dovada că Linkin Park a găsit puterea de a merge mai departe.

Iar asta se simte în fiecare detaliu.

Zece minute de emoții și începutul unei seri memorabile

Cu zece minute înainte de ora anunțată, ecranele au proiectat trailerul viitorului film dedicat poveștii formației.

A urmat apoi un cronometru care număra ultimele minute până la apariția trupei.

Și când acesta a ajuns la zero, stadionul a explodat.

„The Emptiness Machine”, primul single al noului album From Zero, a deschis concertul și a fost suficientă o singură piesă pentru a înțelege că toate temerile noastre fuseseră inutile.

Emily Armstrong nu încearcă să fie Chester. Și tocmai de aceea funcționează

Atât eu, cât și Vali, am recunoscut unul altuia înainte de concert că ne era frică.

Frica aceea pe care o au toți cei care au iubit enorm această trupă.

Dar după primele minute, sentimentul a dispărut.

Emily Armstrong nu încearcă să îl imite pe Chester Bennington. Nu îi copiază gesturile, nu îi copiază vocea și nu încearcă să ocupe un loc care nu poate fi ocupat.

Ea aduce altceva.

Și acel altceva este frumos.

Vocea ei este gravă, puternică, dar în același timp delicată. Are forță, personalitate și o prezență scenică impresionantă. Pe parcursul concertului a cântat la chitară, a ajuns chiar și la tobe și, într-unul dintre momentele memorabile ale serii, s-a cățărat pe gardul care separa scena de public, susținută literalmente de fani.

A râs, a vorbit cu oamenii și s-a bucurat sincer de energia care venea dinspre un stadion plin.

Și poate acesta este cel mai important lucru.

Niciun moment nu te întrebi dacă are dreptul să fie acolo.

Pur și simplu este.

O călătorie prin toate epocile Linkin Park

Setlistul a fost construit inteligent, alternând piesele noi de pe From Zero cu clasicele pe care o generație întreagă le știe pe de rost.

Din noul album au fost interpretate:

• „The Emptiness Machine”
• „Up From the Bottom”
• „Over Each Other”
• „Two Faced”
• „IGYEIH”
• „Heavy Is the Crown”

Printre clasice s-au regăsit:

• „Crawling”
• „Somewhere I Belong”
• „Burn It Down”
• „Waiting for the End”
• „One Step Closer”
• „Breaking the Habit”
• „What I’ve Done”
• „Lost in the Echo”
• „Numb”
• „Papercut”
• „In the End”
• „Faint”

Pentru mine, punctele culminante au fost „Numb” și „In the End”.

Și încă încerc să-mi amintesc cum suna Emily pe aceste piese. Pentru că, într-un fel ciudat și frumos, în mintea mea încă îl aud pe Chester.

Și cred că exact asta au reușit Mike Shinoda și colegii lui: să păstreze vie o moștenire pe care am iubit-o și pe care am crezut, la un moment dat, că am pierdut-o definitiv.

Un spectacol în care muzica a fost mai importantă decât artificiile

Nu au existat decoruri gigantice.

Nu au existat efecte spectaculoase la fiecare piesă.

Doar câteva proiecții stilizate, lasere, confetti și câteva artificii.

Și, sincer, nimic altceva nu era necesar.

Pentru că adevăratul spectacol era muzica.

Și publicul.

Spun mereu că aproximativ 25% din reușita unui eveniment aparține și oamenilor care îl trăiesc.

Iar stadionul din Viena a cântat fiecare vers.

Singura excepție a fost zona în care ne aflam noi. Dacă vă puteți imagina, mulți dintre cei din jur au rămas așezați pe scaune aproape tot concertul. Mai mult, îi invitau politicos să se așeze și pe cei care îndrăzneau să stea în picioare.

În timp ce un stadion întreg sărea și cânta.

Nu voi înțelege niciodată cum poți asculta „Faint” sau „One Step Closer” stând liniștit pe scaun.

Dar poate că frumusețea lumii vine tocmai din faptul că nu suntem toți la fel.

Linkin Park nu s-a întors. Linkin Park a renăscut

Concertul de la Viena nu a fost despre nostalgie.

Nu a fost despre comparații.

Nu a fost despre absențe.

A fost despre curajul unor oameni care au găsit puterea de a merge mai departe și despre mii de fani care au ales să îi urmeze.

Iar la finalul serii, privind un stadion întreg cântând „In the End”, am avut sentimentul că povestea aceasta, pe care am crezut că am pierdut-o în 2017, este din nou vie.

Și poate acesta este cel mai frumos lucru pe care Linkin Park l-a reușit vreodată.