Intrarea într-o lume fără așteptări
Am intrat în sală fără să știu aproape nimic despre spectacol. Îmi place să las teatrul să mă surprindă, să nu îi răpesc misterul citind sinopsisuri sau cronici înainte. Știam doar două nume: Oana Pellea și Mircea Rusu. Și pentru mine asta a fost suficient.
Lumina s-a stins lent, iar liniștea aceea specifică începutului de spectacol s-a așezat peste sală. Apoi, brusc, a fost spartă de o tuse apăsată, repetată, aproape incomodă. Nu venea din public, ci din poveste. Era primul semn că granița dintre scenă și sală urma să se dizolve fără avertisment.
De la marginea lumii, spre un vis venețian
Personajele nu apar convențional, ci se strecoară printre spectatori, purtând cu ele urmele unei existențe dure. Sunt doi oameni ai străzii, cu gesturi obosite, cu voci ușor aspre, preocupați de un lucru cât se poate de concret: să-și recapete locul unde pot înnopta. Nimic romantic în apariția lor. Nimic idealizat.
Și totuși, aproape pe nesimțite, realitatea începe să alunece. Intrăm în visul ei — o convenție fragilă și fascinantă. Se prefac că nu se cunosc. Reiau începutul. Se reinventează.
În acest spațiu imaginar, devin alții: eleganți, mai siguri, seducători. Ea își etalează farmecul cu o grație desăvârțită, el își construiește cu migală rolul cuceritorului. Nu e sinceritate, ci un dans al aparențelor, o negociere tandră între cine sunt și cine ar fi putut fi. Iar noi, spectatorii, acceptăm jocul și intrăm în el ca într-un vis bine spus.
Un text despre iluzie, iubire și supraviețuire
Textul piesei Frumos e în septembrie la Veneția aparține dramaturgului român Teodor Mazilu, una dintre vocile cele mai rafinate ale teatrului absurd și satiric din a doua jumătate a secolului XX. Scrisă într-o perioadă în care realitatea cotidiană era adesea sufocantă, piesa propune evadarea prin imaginație, dar și o reflecție subtilă asupra identității și a nevoii de a fi iubit.
Mazilu a avut darul de a construi personaje care trăiesc simultan în derizoriu și în vis, iar această piesă nu face excepție. A mai fost montată în România de-a lungul timpului, în diverse interpretări, însă fiecare generație pare să o redescopere altfel — pentru că, în fond, vorbește despre o nevoie universală: aceea de a ne reinventa atunci când realitatea devine prea strâmtă.
Râsul care ascunde fragilitate
Deși nu m-am dus cu gândul la o comedie, râsul a apărut firesc, în valuri. Dialogurile sunt vii, tăioase, pline de ironie și autoironie. Dar dincolo de umor se simte o melancolie discretă, o fragilitate pe care personajele nu o arată direct, dar o lasă să transpară printre replici.
Cuplurile din sală se regăsesc, fără să vrea, în aceste schimburi de replici — în micile jocuri de putere, în tandrețea ascunsă, în nevoia de a fi văzut și acceptat.
Oana Pellea și Mircea Rusu – întâlnirea cu măsura artei
Există actori care joacă bine și actori care creează lumi. Oana Pellea face parte, fără îndoială, din a doua categorie. Cu o carieră impresionantă în teatru și film, distinsă cu numeroase premii, ea aduce pe scenă o forță și o vulnerabilitate care coexistă fără efort.
Alături de ea, Mircea Rusu, actor cu o prezență scenică solidă și o expresivitate profundă, construiește un parteneriat care nu lasă niciun moment să cadă. Împreună, nu doar interpretează, ci respiră în același ritm, își susțin reciproc tăcerile și replicile, transformând dialogul într-un organism viu.
Privindu-i, nu am putut să nu mă gândesc cât de rar este privilegiul de a fi contemporan cu astfel de artiști — și cât de ușor uităm, uneori, să ne bucurăm de asta.
După cortină: ce rămâne
Spectacolul se termină, dar nu se închide. Rămâne cu tine. Într-un gest, într-o replică, într-un gând care apare mai târziu, poate pe drum spre casă.
Frumos e în septembrie la Veneția nu este doar o poveste despre doi oameni, ci despre felul în care ne construim, din fragmente, propriile iluzii salvatoare. Despre cum iubirea, chiar și imaginată, poate ține loc de adăpost.
Celor care nu au descoperit încă această piesă le-aș spune simplu: dacă aveți ocazia, nu o ocoliți. Sunt întâlniri care nu se repetă la fel de două ori — și tocmai de aceea merită trăite.
