La Nova Rock am ajuns cu emoția celor care merg pentru prima dată la un festival despre care au auzit ani la rând povești, au văzut fotografii și au urmărit afișele de la distanță. Numai că teoria și practica sunt două lucruri complet diferite.
Nu am prins primele formații ale zilei. În timp ce pe scenă cântau americanii de la Return to Dust, noi încă ne luptam cu brățările de acces. Descopeream parcările nesfârșite. Și încercam să înțelegem geografia acestui adevărat oraș temporar ridicat în câmp. Și, sincer, primul gând a fost unul cât se poate de omenesc:
„Oare cum ieșim noi de aici dacă pleacă toată lumea în același timp?”(ha, ha)
Așa a început pentru noi prima zi de Nova Rock 2026, la Nickelsdorf, Austria.
Nova Rock – Un festival cât un mic oraș
Nova Rock nu seamănă cu nimic din ce experimentasem până acum.
Cele două scene principale – Blue și Red – sunt așezate la capetele unui semicerc imens. Între ele se află zona VIP, spațiul de presă și artist area. În jurul lor se întinde un adevărat dreptunghi al supraviețuirii: zeci de chioșcuri cu mâncare și băutură, surse de apă, toalete și zone de relaxare.
Pentru publicul obișnuit, drumul dintre scene presupune un ocol considerabil. Pentru zona de presă și VIP există o scurtătură prin centru.
Chiar la intrare am descoperit ceea ce noi am botezat imediat „mall-ul festivalului”. O alee lungă, plină de standuri cu merch, pălării, pelerine, tricouri, bandane și toate accesoriile fără de care un festival de asemenea dimensiuni pare incomplet.
Publicul? Foarte tânăr.
Majoritatea spectatorilor păreau să aibă sub 30 de ani. Eu și Vali eram clar în minoritate. Dar tocmai asta face farmecul unui astfel de eveniment. Generații diferite, unite de aceeași muzică.
Black Veil Brides și prima mare nebunie a zilei
Pentru noi, adevărata intrare în atmosfera Nova Rock a venit odată cu Black Veil Brides. Formația americană din Ohio, înființată în 2006, este unul dintre numele importante ale scenei moderne de hard rock și metalcore. De cum am intrat în festival, tricourile trupei erau purtate peste tot, semn că foarte mulți veniseră special pentru ei.
Deși programul lor era încă de după-amiază, numărul spectatorilor și atmosfera creată aminteau mai degrabă de un concert de headliner. Sectorul din fața Blue Stage era deja plin. Iar marea de oameni se întindea mult în spate.
Blue Stage are una dintre cele mai inspirate construcții din festival. Are o peninsulă care înaintează adânc în public. Andy Biersack a profitat din plin de ea și a petrecut mare parte din concert chiar în mijlocul fanilor, comunicând permanent cu cei aflați în primele rânduri.
Sunetul a fost excelent, iar publicul a cântat împreună cu trupa aproape fiecare refren.
Energia a fost incredibilă încă de la început, iar piese precum „Knives and Pens”, „Bleeders”,„In the End”, „Hallelujah” sau „Wake Up” au fost primite cu entuziasm.
Un moment amuzant a venit atunci când Andy a remarcat în public un spectator costumat în banană. A mărturisit că adoră astfel de apariții la festivaluri. L-a chemat mai aproape de scenă. Câteva momente mai târziu a început primul val serios de crowd surfing al zilei. Și nu s-a mai oprit decât la sfârșitul concertului.
Au existat și mosh pit-uri, dar dincolo de energia caracteristică unui concert Black Veil Brides, impresia rămasă a fost aceea că trupa a reușit să transforme un slot de după-amiază într-unul dintre cele mai intense momente ale primei zile de festival.
Mastodon – un concert pe care l-am părăsit cu greu
Înființați în Atlanta, în anul 2000, Mastodon sunt unul dintre cele mai importante nume ale metalului progresiv american și nu este întâmplător faptul că revin constant la Nova Rock. Cred că aceasta a fost deja a treia sau a patra lor prezență la festival. Iar membrii trupei păreau sincer bucuroși să fie din nou aici.
Față de aglomerația impresionantă de la Black Veil Brides, publicul era ceva mai restrâns. Însă format aproape exclusiv din fani care cunoșteau fiecare piesă și cântau împreună cu trupa. Atmosfera a fost diferită. Mai puțin explozivă, dar mult mai apropiată de ceea ce înseamnă un concert pentru cunoscători.
Setlistul a trecut prin mai multe perioade din cariera lor și a inclus piese precum „Tread Lightly”, „The Motherload”, „Crystal Skull”, „Black Tongue”, „More Than I Could Chew”, „Crack the Skye”.
Unul dintre cele mai emoționante momente ale concertului
a fost interpretarea piesei „Your Ghost Again”, pe care trupa a dedicat-o lui Brent Hinds, fostul chitarist și membru fondator al formației. Pentru fanii Mastodon, momentul a avut o încărcătură aparte.
Ne-ar fi plăcut să rămânem până la final. Din păcate, la Nova Rock trebuie uneori să faci alegeri dificile. Mai erau multe trupe pe care voiam neapărat să le vedem, așa că am plecat înainte de sfârșitul concertului.
Ca să nu ne pară prea rău, ne-am consolat cu gândul că îi văzuserăm cu un an înainte la Rockstadt Extreme Fest. Și, sincer, nu este deloc o consolare rea.
Tom Morello și primul contact cu Red Stage la Nova Rock
Traversarea către Red Stage ne-a oferit și una dintre marile revelații tehnice ale festivalului. Nu știm cum au reușit organizatorii, dar sunetul de aici părea chiar mai puternic și mai clar decât pe Blue Stage. În mijlocul unui câmp uriaș, senzația era că te afli într-o sală de concerte bine tratată acustic.
Pe scenă a urcat Tom Morello, legendarul chitarist al trupelor Rage Against the Machine, Audioslave și Prophets of Rage, unul dintre cei mai influenți muzicieni ai rockului alternativ din ultimele trei decenii. Pentru noi era prima întâlnire live cu el și, chiar dacă numele său este asociat în primul rând cu riff-urile și tehnicile sale neconvenționale de chitară, concertul a fost mult mai mult decât atât.
Muzica ca formă de rezistență
Între piese, Morello a transmis unul dintre mesajele care i-au definit întreaga carieră. A vorbit despre unitate, despre respingerea fascismului, a sexismului și a tuturor formelor de intoleranță, amintind că la astfel de festivaluri oamenii vin împreună prin muzică, indiferent de vârstă, naționalitate sau convingeri. Mesajul său a fost primit cu aplauze puternice, iar sentimentul era că, măcar pentru câteva ore, zecile de mii de oameni din fața scenei vorbeau aceeași limbă.
Setul său a fost construit ca o călătorie prin întreaga sa carieră. A început concertul cu piesa „Soldier in the Army of Love”, compusă împreună cu fiul său Roman Morello. A continuat cu „Mr. Crowley”, – Ozzy Osbourne cover. A cântat „Bombtrack” , „Bulls on Parade” sau „Guerrilla Radio” din repertoriul Rage Against the Machine. Dar și „Like a Stone”, care au readus în memorie perioada Audioslave. Publicul a reacționat excelent, iar la refrenele pieselor clasice mii de oameni au cântat împreună cu el.
Poate că nu a fost cel mai spectaculos show al zilei din punct de vedere vizual, însă a fost unul dintre acele concerte care îți amintesc că rockul a fost întotdeauna mai mult decât divertisment. Pentru Tom Morello, muzica rămâne și astăzi o formă de atitudine.
Sex Pistols feat. Frank Carter – o întâlnire cu adolescența noastră
Recunosc, am venit la acest concert cu o oarecare teamă.
Sex Pistols reprezintă o parte importantă din anii noștri de liceu. Sunt trupa pe care am descoperit-o într-o perioadă în care rebeliunea se asculta la casetofon și se trăia cu intensitate. Formația britanică, înființată în 1975, a lansat un singur album de studio, legendarul Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols (1977). Mare parte din repertoriul lor de astăzi se bazează tot pe acel material.
Johnny Rotten nu mai face parte din actuala formulă. La voce se află Frank Carter, care s-a alăturat trupei în 2024. Știam asta și, poate tocmai de aceea, aveam emoții.
Complet nejustificate.
Pe scenă vedeai niște domni eleganți și respectabili, peste care timpul și-a pus amprenta. Dacă i-ai fi întâlnit pe stradă, probabil nu ai fi bănuit niciodată că au fost cândva simbolul absolut al revoltei punk.
Dar în momentul în care au început concertul cu „I Wanna Be Me”, toate îndoielile au dispărut
Au urmat „Holidays in the Sun”, „Pretty Vacant”, „Bodies”.
Frank Carter a fost, fără îndoială, motorul acestui concert. A adus energia și nebunia specifice generației sale și a reușit să transforme un spectacol nostalgic într-unul viu și actual. La un moment dat a coborât direct în public, unde a organizat un circle pit și a provocat mulțimea la un wall of death, spre deliciul celor din primele rânduri.
Și cel mai frumos lucru a fost că în jurul nostru vedeam aceeași bucurie pe fețele unor oameni de vârsta noastră. Se vedea că mulți trăiau aceeași reîntâlnire cu propria tinerețe.
Dar surpriza și mai mare a fost numărul impresionant de tineri din public.
Poate că muzica Sex Pistols s-a născut în anii ’70, însă spiritul ei pare să fi rămas surprinzător de actual.
Pentru o oră, ne-am întors cu câteva decenii în urmă.
Și a fost minunat.
Din păcate nu am putut sta până au cântat „God Save the Queen” și „Anarchy in the U.K.”, fiind nevoiți să mergem la alta scenă.
We Came As Romans și marea noastră frustrare
Am ajuns pentru prima dată la Red Bull Stage.
Șoc. Era arhiplin. Scena este minusculă. față de celelalte două. Probabil cam jumătate din cea de la Quantic.
Iar în fața ei se strânseseră zeci de mii de oameni. Nu vedeam mare lucru. Nu se auzea perfect, pentru că prea departe de scenă, unde am putut noi să ajungem, se amestecau sunetele venite de la celelalte două scene.
Și, ca să fie totul complet, am descoperit că austriecii sunt cu mult mai înalți decât noi. Acasă suntem oameni de înălțime medie spre mare. La Nova Rock eram cei mici. (ha, ha)
Chiar și așa, era evident că americanii de la We Came As Romans făceau un show fantastic.
Am rămas cu o singură concluzie: trebuie să îi mai vedem o dată, în condiții mai bune.
KALEO – vocea care a oprit timpul
Formația islandeză fondată în 2012 a oferit unul dintre cele mai frumoase momente ale serii.
Vocalistul JJ Julius Son nu este genul de artist care aleargă pe scenă sau comunică permanent cu publicul.
Dar nici nu are nevoie.
Vocea lui este suficientă.
Sunetul impecabil de pe Red Stage a transformat concertul într-un adevărat răsfăț.
KALEO au construit un concert fără artificii și fără gesturi teatrale, lăsând muzica să vorbească. „Broken Bones”, „Hot Blood” „Hey Gringo” sau au fost primite cu entuziasm de public, iar vocea extraordinară a lui JJ Julius Son a transformat show-ul într-unul dintre cele mai frumoase momente ale serii.
Sper că la concertul lor din București să fi fost cât mai multă lume. Pentru că a fost o ocazie să auzi o voce unică.
Nu am apucat să vedem cum a interpretat și „Way Down We Go”, pentru că a trebuit să plecăm mai departe.
Soul Asylum și bucuria unei revederi neașteptate
La întoarcerea spre Red Bull Stage am reușit, în sfârșit, să ajungem aproape de scenă.
Și atunci am descoperit că problema nu era sonorizarea, ci distanța.
În față se auzea foarte bine.
Soul Asylum au fost una dintre trupele importante ale tinereții noastre și, sincer, nici nu mai știam că sunt încă activi.
Timpul și-a lăsat amprenta și asupra lor.
Și asupra noastră.
Dar muzica a rămas aceeași.
Din păcate, am fost nevoiți să plecăm înainte să aflăm dacă au interpretat „Runaway Train”.
Trivium și una dintre cele mai intense descărcări de energie ale serii
După tricourile văzute prin public încă din cursul zilei, era clar că Trivium aveau să adune foarte mulți fani în fața Blue Stage. Și exact asta s-a întâmplat.
Formația americană din Orlando, înființată în 1999, este unul dintre numele importante ale metalului modern, iar experiențele anterioare cu ei ne spuneau deja la ce să ne așteptăm. Îi mai văzuserăm și știam că nu există jumătăți de măsură la un concert Trivium.
Nu au dezmințit nici de această dată.
Deja se lăsase întunericul, iar efectele pirotehnice au adăugat un plus de spectaculozitate unui concert care oricum avea suficientă forță prin el însuși. Și, sincer, în frigul care se instalase peste Nickelsdorf, flăcările acelea au fost mai mult decât binevenite.
Atmosfera din public a fost exact cea la care te-ai aștepta la Trivium
: mosh pit-uri, headbanging și o energie care părea inepuizabilă. Matt Heafy și colegii săi au avut publicul de partea lor de la primul până la ultimul acord.
Setlistul a inclus piese din mai multe perioade ale carierei lor. Concertul a început cu „Pull Harder on the Strings of Your Martyr”, iar pe parcurs nu au lipsit „A Gunshot to the Head of Trepidation”, „Strife”, „Down From the Sky” și „Until the World Goes Cold”.
Dincolo de efectele speciale și de intensitatea publicului, ceea ce impresionează la Trivium este constanța. Sunt una dintre acele trupe care, indiferent unde le vezi, livrează de fiecare dată un concert solid și plin de energie.
Și, în timp ce noi încercam să ne încălzim cu încă un hanorac și să ignorăm cele aproximativ 13 grade de afară, Trivium păreau hotărâți să ridice temperatura în singurul mod pe care îl cunosc: prin muzică.
Bad Omens – surpriza absolută a primei zile
Am ajuns din timp la Red Stage pentru Bad Omens și am făcut foarte bine. Era deja o mare de oameni în fața scenei, iar la un moment dat personalul de securitate a închis complet sectorul A și a început să redirecționeze publicul către zonele din spate. Încă o dovadă că organizatorii știu foarte bine cum să gestioneze mulțimile uriașe.
Formația americană din Richmond, înființată în 2015, a fost pentru noi marea surpriză a zilei. Noah Sebastian are o voce extraordinară, iar împreună cu sunetul impecabil al Red Stage, concertul a devenit unul dintre cele mai impresionante momente ale primei seri.
Setul a inclus piese precum „ARTIFICIAL SUICIDE”, „Like a Villain”, „The Death of Peace of Mind”, „Limits” și „Just Pretend”, toate cântate împreună cu o mulțime imensă. Din loc în loc puteai vedea oameni care trăiau atât de intens concertul încât aveau lacrimi în ochi.
Din păcate, nu avem fotografii de la acest show. Trupa nu a permis fotografiatul show-ului lor. După ce am văzut însă spectacolul, am înțeles de ce: efectele pirotehnice au însoțit aproape permanent întregul concert.
La final, am rămas cu sentimentul că Bad Omens au oferit unul dintre cele mai bune concerte ale primei zile.
Ocolul care ne-a dus prin parcul de distracții al festivalului Nova Rock
Pentru a ajunge la Volbeat, a trebuit mai întâi să supraviețuim unui adevărat maraton. Din cauza aglomerației create între cele două scene principale, forțele de ordine au blocat culoarul de legătură pentru a evita eventualele incidente, astfel că am fost nevoiți să ocolim practic aproape întreg festivalul.
„Aveți milă de picioarele noastre!”, a fost probabil gândul comun al tuturor celor care încercau să facă aceeași traversare.
Tot răul a fost însă spre bine, pentru că așa am descoperit pe îndelete și zona de distracții a festivalului. Nova Rock nu înseamnă doar concerte. În apropierea intrării se află un adevărat parc de distracții, cu roată panoramică, bungee jumping, roller disco și o mulțime de alte atracții pe care nici nu știm cum să le denumim corect.
Cel mai impresionant lucru nu era însă diversitatea lor, ci faptul că toate erau permanent pline. Oriunde priveai, vedeai oameni care se bucurau de festival în toate formele lui, iar asta contribuie enorm la atmosfera specială a acestui loc.
Volbeat și finalul perfect al primei zile la Nova Rock 2026
Când am ajuns înapoi la Blue Stage, danezii de la Volbeat erau pregătiți să încheie prima noastră zi de festival. Formația condusă de Michael Poulsen, înființată în 2001, este una dintre trupele care au devenit aproape sinonime cu Nova Rock. Au revenit aici de numeroase ori, au fost headlineri în repetate rânduri și se vede că există o relație specială între trupă și publicul austriac.
Iar publicul le cunoaște fiecare piesă.
De la primele acorduri s-a cântat aproape fără întrerupere
Michael Poulsen a petrecut mult timp pe peninsula care coboară în public și a comunicat permanent cu oamenii din primele rânduri. La un moment dat, după ce mulțimea a preluat un refren, a glumit spunând că a fost bine, „dar nu chiar atât de bine”, și i-a pus pe spectatori să repete pasajul. Evident, a doua încercare a fost întâmpinată cu aprobarea sa.
Setlistul a inclus piese precum „The Devil’s Bleeding Crown”, „Lola Montez”, „A Warrior’s Call”, „For Evigt”, „Fallen”, „Sad Man’s Tongue” și „Still Counting”.
Momentul interpretării piesei „Fallen”, pe care Michael Poulsen o dedică adesea tatălui său, a adus și una dintre cele mai emoționante clipe ale serii. Fiecare dintre noi are pe cineva căruia îi simte lipsa, iar pentru câteva minute, probabil că mulți dintre cei prezenți s-au gândit la acei oameni.
La „Sad Man’s Tongue”, Michael a reluat gluma pe care o face de ani buni, spunând că au „furat” melodia de la Johnny Cash, dar că acesta nu le mai poate face nimic acum. Iar când s-a ajuns la „Still Counting”, Blue Stage s-a transformat într-un singur cor uriaș.
A fost un final perfect pentru o zi lungă, obositoare și minunată. Cu picioarele distruse, cu mâinile înghețate și cu zeci de kilometri parcurși prin festival, am plecat spre cazare cu sentimentul că tocmai descoperisem o lume nouă.
Și mai aveam încă trei zile.
