A doua zi de Nova Rock a început cu un compromis. De fapt, cu două.
Știam încă de acasă că nu vom putea rezista patru zile la rând dacă ajungem la festival de la primele concerte. Așa că a trebuit să alegem. Din păcate, asta a însemnat să ratăm Six Feet Under, care apar foarte rar în Europa. Și pe Breaking Benjamin, o altă trupă pe care ne-am fi dorit foarte mult să o vedem. Am ajuns la festival exact când americanii își încheiau setul și, sincer, ne-a părut rău. Cu atât mai mult cu cât nici concertul lor de la București nu îl vom putea prinde.
Când am intrat în areal, pe Red Stage cântau deja britanicii de la Skindred.
Skindred și aceeași bucurie molipsitoare
Îi mai văzuserăm la Metalhead Meeting, la București, și exact aceeași energie pe care ne-o aminteam de atunci am regăsit-o și la Nova Rock.
Formația galeză, fondată în 1998, amestecă reggae, metal și rock alternativ într-un stil pe care doar ei reușesc să îl facă să funcționeze atât de bine. Benji Webbe este o forță a naturii, iar asta se vede imediat.
Terenul din fața Red Stage era deja plin, iar atmosfera era încinsă încă de la primele ore ale după-amiezii. Ploaia căzută înainte de sosirea noastră lăsase în urmă mici insule de noroi, dar, paradoxal, exista și un avantaj: dispăruse praful care ne însoțise în prima zi.
Și mai era ceva. Era vineri. Iar asta se vedea.
Tot mai multă lume și tot mai mulți români
Încă de la primele minute am observat că festivalul era semnificativ mai aglomerat decât în ziua precedentă. Publicul devenise mai eterogen. Nu mai predominau doar foarte tinerii; erau mulți oameni de vârsta noastră și chiar mai în vârstă.
Majoritari erau austriecii, dar prezența slovacilor și a ungurilor era evidentă, lucru firesc pentru un festival aflat atât de aproape de granițele celor trei țări.
Și românii? Deloc puțini.
Ne-am întâlnit cu prieteni despre care știam că vor veni, cu oameni pe care nu îi mai văzuserăm de mult și cu alții care ne-au surprins complet. În jurul nostru se vorbea ardeleneste, moldovenește și muntenește, iar la un moment dat am făcut și fotografia de grup obligatorie.
Melrose Avenue și încă o surpriză plăcută
La Red Bull Stage îi descopeream pe australienii de la Melrose Avenue, una dintre trupele aflate într-o ascensiune spectaculoasă în ultimii ani. Formația din Sydney se afla în plin turneu european și britanic, „A Taste of Summer Tour 2026”, care îi poartă prin numeroase festivaluri și concerte de club din Europa și Marea Britanie.
Multă lume era deja strânsă în fața scenei, așa că i-am urmărit de la distanță. Chiar și așa, energia lor ajungea fără probleme până în spatele mulțimii. Sunau foarte bine și transmiteau acel entuziasm specific trupelor aflate la începutul marilor lor aventuri internaționale.
N-am putut să rămânem prea mult, pentru că pe Blue Stage urmau să înceapă Social Distortion, însă Melrose Avenue au fost una dintre descoperirile plăcute ale zilei.
Social Distortion și generația tricourilor negre
Încă din prima zi observaserăm numărul impresionant de tricouri Social Distortion purtate prin festival. Era clar că veteranii punk rock-ului american aveau o bază serioasă de fani la Nova Rock.
Formația fondată de Mike Ness în California, în 1978, este una dintre trupele emblematice ale scenei punk americane. Iar publicul i-a primit exact cum se cuvine unor veterani. În fața Blue Stage era deja foarte multă lume, iar atmosfera avea ceva aparte. Nu era exuberanța dezlănțuită de la trupele mai tinere, ci bucuria calmă a unor oameni care își revedeau o formație dragă.
Concertul a început cu „Born to Kill”, urmată de „Untitled” și „Tonight”. Reacția publicului ne-a confirmat ceea ce observaserăm încă din prima zi: mulți dintre cei prezenți veniseră special pentru Social Distortion. S-au auzit refrenele cântate de mii de oameni la „Reach for the Sky”. Energia aceea tipică formației – undeva între punk, rock’n’roll și spiritul american clasic – era prezentă peste tot.
Din păcate, nu am putut rămâne foarte mult, pentru că pe Red Stage începeau The Plot In You. Este una dintre trupele pe care ne propuseserăm neapărat să le vedem. Dar și cele câteva piese pe care le-am prins au fost suficiente ca să înțelegem încă o dată de ce Social Distortion au rămas atât de iubiți după aproape cinci decenii de existență.
The Plot In You – exact ceea ce speram
Pe Red Stage ne aștepta una dintre trupele pe care voiam neapărat să le vedem. Și nu am fost dezamăgiți.
The Plot In You s-au format în 2010, în statul american Ohio, în jurul solistului Landon Tewers. În timp au evoluat de la rădăcinile metalcore către un stil mult mai complex, în care se împletesc metalcore-ul modern, post-hardcore-ul și pasaje alternative încărcate de emoție. Tocmai această alternanță dintre agresivitate și fragilitate a făcut ca formația să câștige tot mai mulți fani în ultimii ani.
În această perioadă, americanii se află într-un scurt tur european. Practic un adevărat maraton al marilor festivaluri de vară. După Nova Rock, urmează să concerteze la Hellfest, iar apoi la Graspop Metal Meeting. Semn că numele lor începe să apară tot mai des pe afișele celor mai importante evenimente rock și metal din Europa.
Concertul lor a avut exact dinamica pe care o așteptam. Momentele grele și explozive erau urmate de pasaje mai melodice, iar această alternanță a ținut permanent publicul conectat la ceea ce se întâmpla pe scenă. Chiar și pentru cei care nu cunoșteau foarte bine repertoriul trupei, era imposibil să rămână indiferenți.
Au răsunat piese precum „Divide”, „Forgotten” și „Left Behind”. Publicul a răspuns excelent, iar pentru noi a fost confirmarea că The Plot In You merită pe deplin locul pe care îl ocupă astăzi pe scena metalcore internațională.
A Perfect Circle și întâlnirea cu universul lui Maynard
Unul dintre motivele pentru care voiam neapărat să vedem A Perfect Circle era legătura directă cu una dintre trupele noastre preferate, Tool. Solistul Maynard James Keenan este, bineînțeles, vocea ambelor formații, însă cele două proiecte au personalități foarte diferite.
Tool construiește piese lungi, complexe și foarte tehnice. A Perfect Circle explorează o zonă mai melodică și mai accesibilă. Aceasta fără să piardă însă acea atmosferă întunecată și introspectivă care îl caracterizează pe Maynard. Proiectul a fost înființat în 1999 de Maynard și chitaristul Billy Howerdel, tocmai din dorința de a crea ceva diferit de universul Tool.
În fața Blue Stage era foarte multă lume. Mulți veniseră, probabil, din aceeași curiozitate ca și noi: să descopere o altă latură a artistului care a definit sonoritatea Tool. Iar Maynard rămâne o prezență aparte pe scenă. Nu este genul de frontman expansiv, ci mai degrabă unul teatral, care creează o atmosferă specială prin gesturi și expresii discrete. În anumite momente ne-a amintit chiar de maniera scenică a lui Bjørnar Nilsen de la Vulture Industries.
Concertul a început cu „The Package”, urmată de „The Hollow” și „Disillusioned”, iar pe parcurs au mai răsunat „Blue”, „The Noose”, „Weak and Powerless”.
Din păcate nu am auzit „Judith”, una dintre cele mai cunoscute piese ale formației, pentru că am plecat să vedem și alte trupe.
Annisokay – una dintre descoperirile care ne-au adus în fața Red Bull Stage
Ascultând înainte de festival playlistul Nova Rock, numele germanilor ne-a atras imediat atenția. Ceva din combinația lor de agresivitate, refrene melodice și atmosfera modernă a pieselor ne-a făcut să îi trecem rapid pe lista concertelor „obligatorii”.
Formația s-a înființat în 2007, în Halle, Germania, și este una dintre prezențele importante ale scenei metalcore germane. Muzica lor combină elemente de metalcore modern, post-hardcore și alternative metal, alternând permanent între pasaje grele și refrene extrem de melodice.
După experiența din prima zi cu We Came As Romans, ne-am grăbit către Red Bull Stage pentru a prinde un loc cât mai aproape de scenă. Nu a fost aceeași aglomerație incredibilă, dar publicul era numeros și foarte implicat.
Iar concertul a fost exact cum ne imaginam. Energic, intens și cu acea dinamică specifică trupelor moderne de metalcore, care trec firesc de la momente foarte agresive la refrene pe care publicul le cântă împreună cu formația. Atmosfera creată de germani a fost electrizantă, iar faptul că Red Bull Stage permite o apropiere mult mai mare între artiști și spectatori a făcut ca totul să pară și mai intens.
The Pretty Reckless și o voce care impresionează
Am părăsit pentru scurt timp Red Bull Stage pentru a prinde câteva piese ale americanilor de la The Pretty Reckless. Este una dintre cele mai cunoscute formații de hard rock alternativ apărute în ultimii cincisprezece ani. Trupa s-a format în 2009, la New York, în jurul solistei Taylor Momsen. Cunoscută inițial ca actriță, aceasta și-a construit între timp un loc solid în lumea rockului.
Stilul formației combină hard rock-ul clasic cu influențe de alternative rock și post-grunge. Însă succesul lor se datorează în mare măsură personalității și vocii lui Taylor Momsen.
Și, sincer, primul lucru care ne-a impresionat a fost tocmai contrastul. În mijlocul unei scene uriașe și în fața unei mări de oameni, apărea o prezență aproape fragilă. Mică de statură, îmbrăcată într-o rochiță roșie de vară, într-un contrast evident cu decorul și atmosfera unui festival rock.
Doar până începea să cânte.
Pentru că vocea ei este exact opusul imaginii pe care o proiectează. Puternică, gravă și impresionantă, uneori atât de profundă încât, dacă ai fi ascultat concertul fără să vezi scena, ai fi putut crede că vocea aparține unui bărbat. Alternanța dintre pasajele melodice și momentele mai agresive a adăugat și mai multă personalitate spectacolului.
Setul a inclus piese precum „Death by Rock and Roll”, „Only Love Can Save Me Now”, „Follow Me Down”. De asemenea, formația a prezentat și două piese de pe viitorul album Dear God, programat să apară la sfârșitul lunii iunie: „For I Am Death” și „When I Wake Up”.
Offspring și coloana sonoră a adolescenței pentru mii de oameni
Pentru mulți dintre cei prezenți la Nova Rock, The Offspring nu mai au nevoie de nicio prezentare. Formația californiană, înființată în 1984 de Dexter Holland și Noodles, este una dintre trupele care au definit explozia punk rock-ului american din anii ’90, alături de Green Day și Blink-182.
Cu peste patru decenii de activitate și milioane de albume vândute, americanii continuă să adune generații întregi în fața scenelor marilor festivaluri.
Impresionantă a fost și prezența publicului. Practic, aveai impresia că mai bine de două treimi din festival se mutaseră în fața Blue Stage. Și, deși pentru noi Offspring nu reprezintă neapărat o trupă de suflet, imposibil să nu știi mare parte din piesele lor.
Probabil același lucru era valabil și pentru mulți dintre spectatorii de vârsta noastră, pentru care concertul a devenit o întoarcere în perioada liceului și a anilor în care punk rock-ul american domina posturile de radio și MTV-ul.
Concertul a început în forță cu „Come Out and Play”, urmată de „All I Want” și „Want You Bad”, iar atmosfera s-a încins imediat.
Au urmat piese pe care practic întreg publicul le știa pe de rost: „Staring at the Sun”, „Hammerhead”, „Bad Habit”, „Why Don’t You Get a Job?”, „Pretty Fly (For a White Guy)” și, bineînțeles, „The Kids Aren’t Alright”.
Fiecare refren era preluat de zecile de mii de oameni aflați în fața scenei, iar energia publicului era la fel de impresionantă ca cea a trupei.
Black Label Society și întâlnirea pe care o așteptam
Pentru mine, concertul Black Label Society a fost unul dintre cele mai așteptate momente ale întregului festival. Formația este fondată în 1998 de chitaristul și vocalistul Zakk Wylde.
După colaborările sale legendare cu Ozzy Osbourne, BLS este una dintre trupele importante ale scenei heavy metal și southern metal americane. Muzica lor îmbină riff-urile grele specifice metalului clasic cu influențe de hard rock și blues. Personalitatea lui Zakk Wylde este imposibil de separat de identitatea formației.
Poate tocmai pentru că Offspring concentra în acel moment cea mai mare parte a publicului festivalului, la Red Stage nu era foarte multă lume. Dar cei prezenți erau acolo trup și suflet. Se vedea că nu veniseră din întâmplare. Refrenele erau cântate împreună cu trupa, iar atmosfera avea ceva intim, aproape familial.
Concertul a început cu „Funeral Bell”, urmată de „Name in Blood” și „Distroy and Conquer”, iar pe parcurs au mai răsunat piese precum „Heart of Darkness” și „No More Tears” (Ozzy Osbourne cover).
Dincolo de virtuozitatea sa binecunoscută la chitară, Zakk Wylde impresionează și prin vocea sa. Pe alocuri, amintește inevitabil de Ozzy Osbourne. Nu întâmplător, Vali spunea că, dacă vreodată cineva ar putea continua într-un fel spiritul Black Sabbath, Zakk ar fi unul dintre puținii capabili să o facă.
Ne-ar fi plăcut foarte mult să auzim „In This River” și „Ozzy’s Song”. Nu știm dacă au fost interpretate mai târziu în set, noi îndreptându-ne spre celelalte scene.
Ne-am consolat însă cu gândul că îi vom revedea curând la Rockstadt, unde, de data aceasta, ne-am promis că vom rămâne până la ultimul acord.
The Cure – un concert care a însemnat mai mult decât nostalgie
După aglomerația impresionantă de la Offspring, ne-am așteptat ca și la The Cure să fie aproape imposibil să ajungem mai aproape de scenă. Surprinzător, nu a fost deloc așa. Atmosfera era cu totul diferită, mai liniștită, mai caldă și, într-un fel, mai personală.
Înființată în 1978, la Crawley, în Anglia, de către Robert Smith, The Cure este una dintre trupele care au definit post-punk-ul și rockul alternativ britanic. De-a lungul deceniilor, formația a trecut prin mai multe transformări stilistice. De la începuturile post-punk au evoluat la influențele new wave, gothic rock și alternative rock care au făcut-o celebră în întreaga lume.
Noi îi mai văzuserăm pe The Cure la București, în 2019. Atunci am avut parte de o adevărată călătorie prin marile lor clasice. De această dată, bucuria a fost alta.
„Songs of a Lost World” la Nova Rock
Trupa promova în continuare cel mai nou album, „Songs of a Lost World”, lansat în 2024. Este primul material de studio după o pauză impresionantă de șaisprezece ani de la precedentul album, „4:13 Dream” din 2008. Pentru o formație cu aproape cinci decenii de existență, revenirea cu un album nou și foarte bine primit de critici a fost un eveniment în sine.
Și poate tocmai de aceea ne-a făcut plăcere să auzim multe dintre piesele noi. Am completat astfel experiența pe care o trăiserăm la București. Atunci accentul a căzut mai ales pe repertoriul clasic.
Robert Smith are o prezență care nu seamănă cu a nimănui. Intră pe scenă cu o blândețe aproape dezarmantă. Salută publicul cu căldură și are acel mod unic de a privi publicul, îmbrățișându-l. Nu există artificii inutile și nici gesturi teatrale exagerate. Totul este sincer și profund uman.
Concertul a sunat impecabil. Instrumental, vocal, emoțional. Iar oamenii din jurul nostru, aflați foarte aproape de scenă, trăiau muzica exact așa cum o trăiam și noi. Cu nostalgie, cu bucurie și cu recunoștința că putem încă să ascultăm live o trupă care a marcat atât de multe vieți.
Pentru noi, acesta a fost unul dintre concertele memorabile ale festivalului. Un spectacol care nu s-a bazat pe efecte speciale sau pe explozii de energie, ci pe ceva mult mai rar: emoție autentică.
Ice Nine Kills și dovada că horror metalul a cucerit publicul
Înainte de a părăsi festivalul, am făcut o scurtă oprire și la Ice Nine Kills. Formația americană, înființată în 2000, în Massachusetts, a devenit în ultimii ani unul dintre cele mai importante nume ale metalcore-ului modern. Și-a construit o identitate proprie prin îmbinarea muzicii cu universul filmelor horror.
Albumele lor, inspirate de filme celebre, le-au adus o popularitate uriașă, iar acest lucru se vedea foarte clar și la Nova Rock.
Aici era efectiv mutat tot festivalul.
Impresia noastră a fost că aglomerația era chiar mai mare decât la Offspring. Din locul în care am ajuns noi era aproape imposibil să înaintăm, iar marea de oameni se întindea cât vedeai cu ochii.
Noi îi mai văzuserăm și la București, așa că nu am insistat să ne strecurăm prin mulțime.
Am părăsit festivalul, sub un cer plin de stele, în timp ce de la Blue Stage se auzea The Cure cântând „Boys Don’t Cry”. Am plecat cu sentimentul că tocmai trăiserăm una dintre cele mai frumoase zile de festival din ultimii ani.
