Parkway Drive au aniversat 20 de ani de activitate printr-un show excepțional, un adevărat carusel de energie, lumină și emoție. A fost unul dintre acele concerte în care nu știi unde să te uiți mai întâi —
scena, publicul, efectele vizuale sau trupa însăși. Am avut plăcerea să prind unul dintre ultimele lor show-uri din Europa, în Praga, și pot spune că a fost electrizant de la primul până la ultimul minut.
La început, când am văzut scena complet întunecată și acoperită cu o cortină groasă, am crezut că nu vor aduce producția completă. Părea prea întunecat, prea simplu, prea „gol” pentru o trupă care marchează un sfert de secol de carieră. Dar fix asta a fost intenția: în momentul în care ceasul a bătut ora exactă, cortina a căzut brusc și totul a explodat în lumină, flăcări și un sunet impecabil. A fost un început calculat la secundă.
În deschidere au cântat două formații australiene extrem de puternice: The Amity Affliction și Thy Art Is Murder.
The Amity Affliction se pupă foarte bine cu stilul de muzică al
Parkway Drive, fiind o altă trupă de metalcore din Australia. Ei au reușit să creeze exact atmosfera de care publicul avea nevoie: melodii puternice, refrene care te lovesc direct în piept și o emoție brută care a făcut ca întreaga sală să vibreze. Concertul lor a fost o combinație între intensitate și vulnerabilitate, iar vocea specifică a lui Joel Birch a conturat perfect starea aceea melancolic-agresivă care îi caracterizează.
Mulți dintre fani au cântat cot la cot, semn că The Amity Affliction nu erau deloc „doar trupa de deschidere”, ci un moment important al serii.
Thy Art Is Murder sunt o trupă de deathcore pur, cu o abordare mult mai agresivă decât restul lineup-ului, iar asta s-a simțit încă de la
primele note. La un moment dat, vocalul lor a făcut o glumă care a rupt tensiunea din aer, spunând râzând că ei sunt „sandwich-ul” dintre două formații de metalcore — „doar că noi mai băgăm și un death pe acolo, să nu fie prea ușor pentru voi”.
Publicul a reacționat imediat, iar atmosfera s-a încălzit și mai tare.
Show-ul lor a fost impecabil: precis, fără niciun moment lăsat la voia întâmplării. Riff-urile grele, growl-urile guturale și ritmul intens au transformat sala într-un crater de energie. Dacă până atunci atmosfera era încălzită, după Thy Art Is Murder devenise incandescentă.
Ambele trupe din deschidere fac parte de mult timp din scena de metalcore, fiecare activând încă din jurul anului 2003. Practic, și ele se apropie de cei 20 de ani de existență, ceea ce explică maturitatea și profesionalismul cu care au urcat pe scenă.
Un moment special a fost apariția lui Tyler Miller, vocalul de la Thy Art Is Murder, care a cântat o piesă împreună cu The Amity Affliction.
A fost o combinație neașteptată, emoție și brutalitate într-un amestec surprinzător de curat, care a ridicat și mai mult entuziasmul publicului.
Cele două trupe au încins atmosfera perfect, iar totul a mers ceas. Între pauze, schimbările de scenă se făceau rapid, precis, fără întârzieri.
Iar în pauza finală — momentul în care scena se pregătea pentru Parkway Drive — a avut loc unul dintre cele mai frumoase momente ale serii. Deși sala era complet în întuneric, publicul nu a stat nicio clipă în liniște. Din difuzoare au început să curgă melodii clasice, iar fanii au început să cânte la unison. De la Bon Jovi la AC/DC și până la Queen, toată sala a devenit un mare cor, un preambul perfect pentru haosul organizat care urma să vină.
Atmosfera aceea de dinaintea furtunii muzicale a creat o conexiune reală între oameni — străini care pentru câteva minute au devenit parte din aceeași voce. A fost o pauză care nu s-a simțit ca pauză, ci ca încă o parte esențială a serii.
Și brusc, lumina s-a stins complet. A urmat un moment care a făcut publicul să rețină respirația: lumina s-a aprins direct în spatele mulțimii, chiar de la front of house, de unde trupa urma să apară. Din întuneric, siluetele celor de la Parkway Drive s-au conturat încet, făcându-și drumul printre oameni, spre scenă. Surpriza a fost copleșitoare și emoțională pentru toată lumea. Este acel gen de moment pe care îl simți cu adevărat doar dacă nu te uiți înainte la clipuri sau recenzii: totul devine mult mai intens, mult mai viu, mult mai autentic.
Trupa a pășit printre fani, interacționând cu mulțimea, zâmbind, ridicând mâinile, în timp ce adrenalina creștea cu fiecare pas. Publicul a rămas hipnotizat, trăind fiecare secundă, simțind că este parte din spectacol. Parkway Drive și-au continuat drumul până la scena B,
o scenă mai mică situată chiar în mijlocul mulțimii, și acolo au început cu două piese care au rupt sala: „Carrion” și „Prey”. Intensitatea era palpabilă, iar fiecare acord și fiecare refren erau trăite la maxim de întreaga audiență.
După aceste piese, a urmat momentul „Glitch”, care a marcat revelația completă a scenei principale. Toate elementele vizuale, efectele de lumină și flăcările s-au combinat într-un crescendo epic, transformând scena într-un spectacol grandios. Era clar că nu era vorba doar despre muzică, ci despre o experiență completă — un eveniment vizual și auditiv care te prindea de la primul până la ultimul minut.
Și, așa cum spuneam, acest show are parte de totul. Nu este doar un concert, ci un spectacol complet: de la dansatori care adaugă ritm și coregrafie, la flăcări care răbufnesc din podea, la momente neașteptate de muzică clasică care contrastează cu intensitatea metalcore-ului. Una dintre surprizele serii a fost efectul vizual special: în timpul uneia dintre melodii, ploua literalmente pe scenă.
Apă care cădea, pulverizată de efecte speciale, transformând întreaga scenă într-un peisaj aproape cinematic. Fanii reacționau instant — uimiți, dar complet captivați.
Una dintre cele mai haioase și neașteptate momente ale serii a fost când fanii aflați în fața scenei au scos marshmallows https://youtube.com/shorts/bU9KFIQbY2g?si=aPPm3w41AK1gvXsl pregătiți pentru a-i prăji direct la „focul de tabără” instalat în fața scenei. Era o scenă absolut inedită: în mijlocul unui concert de metalcore, cu flăcări și muzică intensă, oamenii stăteau zâmbind și prăjeau mici gustări, iar atmosfera a devenit instant mai relaxată și prietenoasă.
Ba, chiar a mai fost încă un moment care merită să fie menționat. Lângă mine se afla un fan venit special din Coreea de Sud
care flutura tot timpul steagul său, mândru că poate fi prezent la un concert de metalcore — un gen care, după cum se știe, nu e foarte popular în țara lui, unde predomină K-Pop-ul.
Ceea ce a făcut momentul cu adevărat special a fost reacția lui Winston McCall, vocalul de la Parkway Drive. Observând steagul, a ridicat microfonul și a spus către fan: „I see your flag, man, and I’m proud of you. Thank you!” Publicul a izbucnit în aplauze și strigăte, iar gestul simplu, sincer, a adus o energie caldă și emoțională în mijlocul unui show deja electrizant. Era un moment care amintea tuturor că, în ciuda flăcărilor, efectelor și intensității muzicii, acest concert rămâne și despre conexiunea umană între trupă și fani.
Un alt moment memorabil care merită menționat a fost atunci când Parkway Drive au decis să facă ceva neobișnuit. Vocalul Winston McCall a spus sincer către public: „Nu știm ce melodii să alegem, așa că vă propunem un fel de mix de aproape 15 minute cu piesele cele mai importante pentru noi.”
A urmat un medley incredibil, intitulat cu umor „Killing With A Medley/Mash-up With A Smile”, care a inclus următoarele piese: Gimme a D, Anasasis (Xenophontis), Mutiny, It’s Hard to Speak Without a Tongue, Smoke ‘Em If Ya Got ‘Em și Romance Is Dead. Totul a fost cântat fără nicio pauză,
într-un flux continuu de energie și intensitate care a ținut publicul captiv, fără să îi lase nici măcar o secundă să respire.
Și, cum spuneam, surprizele se țin lanț. După acest medley, Winston s-a aflat în mijlocul mulțimii, pe un scaun, și a început să cânte
„Idols and Anchors”, un moment emoționant care a apropiat trupa de fani mai mult decât oricând.
Următoarele două piese au fost interpretate alături de un string trio,
adăugând un strat suplimentar de emoție și profunzime muzicii. Concertul s-a încheiat în forță cu piesa „Bottom Feeder”, https://www.youtube.com/embed/HZAUZ2dPHaY?si=enYUaQS0XuQUdC1Q
iar publicul a rămas în picioare, urlând și aplaudând până la ultimele note.
Dar, evident, Parkway Drive nu puteau să plece fără să ofere un encore pe măsură. A început cu un drum solo între flăcări,
acompaniat de dansatori, urmat de piesa „CRUSHED”, cântată pe o scenă mobilă ridicată printre flăcări, la aproximativ 5 metri
deasupra mulțimii. Show-ul s-a încheiat cu piesa „Wild Eyes”, însă nu înainte ca trupa să mulțumească tuturor celor implicați în producție: tehnicieni, sunetiști, stage manageri, dansatori — fiecare contribuind la realizarea unui spectacol de neuitat.
Mulțumesc Parkway Drive pentru o seară și un spectacol minunat. Dacă aveți vreodată posibilitatea să vedeți acest show, merită din plin. Este păcat că, dacă ar veni în România, probabil nu ar găsi o sală atât de plină și entuziastă precum cea din Praga, unde fiecare fan a simțit intens fiecare moment al serii.
Și, cum spuneam, altădată eu sunt cel care stau de obicei în spatele camerei de fotografiat. Așa că, stick with me, rock on, see you next time!
